Maria Montessori 

o viată dedicată  copiilor...

        Povestea Mariei Montessori, acest apostol al educației, începe acum mulți ani,  în  cartierul San Lorenzo al Romei,  un cartier rău famat, devenit „rușinea Italiei” din acea vreme.

Uriașul schelet al unei clădiri  abandonate și neglijate timp de mai mulți ani din acest cartier, devenise un adăpost pentru cerșetorii și oamenii nevoiași, pentru delicvenții de toate felurile, pentru hoții și criminalii care își găseau aici un bun refugiu, o ascunzătoare pentru răufăcătorii care doreau și puteau să-și piardă urma în acest labirint.

Așadar acest loc devenise un focar de infecție pentru întreg ținutul, un tărâm al delicvenței și al celei mai dezgustătoare prostituții, în care poliția nu îndrăznea nici măcar să se aproprie de aceste ziduri ale ororii, sau mai bine zis de aceste  „Porți ale Iadului”, așa cum își câștigase cartierul numele.

        În comparație cu oamenii care trăiau acolo, cel mai umil muncitor sau cel mai sărac pescar ar fi părut un prinț, pentru că oricât de sărac ar fi fost, își câștiga traiul cinstit, în timp ce locuitorii acestor ziduri triste nu aveau alte surse de trai decât cele rezultate din delicvență.

Sinistru și întunecat....pentru a putea fi vorba măcar de un fir de educație, dar cum „Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Mt. 3, 9) iată că soarele începe să se-arate și-n acest cartier.

Rana profundă a acestor persoane care trăiau în condiții inumane striga după o vindecare. Așadar unii bancheri cu putere financiară, renovează acest schelet ambulant și oferă  condiții decente de locuit pentru acești nefericiți și familiile lor. Poate totul s-ar fi oprit aici dar numărul celor aproximativ 50 de suflețele sălbatice și necivilizate, reprezentau o amenințare serioasă pentru întreținerea caselor proaspăt amenajate. Rămași singuri în timp ce părinții lor erau la lucru, copiii ar fi fost liberi să se comporte sălbatic și să readucă la viața fantomele acelor clădiri.

        Drept urmare, directorul proiectului a decis că unica metodă de a stăpâni copiii era să îi strângă și să îi închidă pe toți la un loc, într-o încăpere care aducea foarte mult cu.... o închisoare de copii unde aproape că au fost uitați. Nu aveau jucării, școală sau profesori. Nu aveau nimic pentru ei. Nimeni nu manifesta vreun interes pentru o minimă educație a lor. Au sperat, totuși, că vor găsi o persoana cu destul curaj care să rezolve problema.

În acest peisaj, sau pe aceste meleaguri plânse, poposește medicul Maria Montessori (prima femeie medic din Italia, cunoscută în întreaga țară) care hotărăște să se implice în viața acestor copii și nu numai. În mod inexplicabil aceasta renunță la cariera ei strălucită în medicină (carieră pentru care s-a luptat nu doar cu familia ci cu prejudecățile unei întregi societăți), renunță și la cariera de profesor universitar, abandonează practic totul și se dăruiște nebunește acestei noi provocări lansate de Dumnezeu, așa cum odinioară apostolii și-au lăsat mrejele și l-au urmat pe Hristos. 

Ceea ce a urmat a fost atât de măreț și de tulburător, încât importanța activității sale nu a putut fi niciodată recunoscută pe măsură.

        Acela a fost momentul în care a început munca adevarată: să nu uităm că toți acești copii erau analfabeți. Părinții lor erau tot analfabeți. Copii născuți și crescuți într-un mediu infect fizic și spiritual. Nimeni nu le oferea dragoste acestor copii, nimeni nu le oferea o vorbă bună, de mângâiere!!!

Iar medicul Maria Montesori nu avea la îndemână decât o  încăpere cu niște mese mari și o femeie de 40 de ani căreia i-a cerut ajutorul.  Așadar, le-a dus copiilor câteva dintre materialele  care astăzi sunt folosite ca materiale senzoriale și materiale de viață practică în grădinițele Montessori, o roagă pe doamna care se ocupa de copii să nu interacționeze cu ei, iar ea începe să-i observe și să studieze reacțiile lor.

        În timpul zilei, copiii nu comunicau cu părinții lor. Erau tăcuți, speriați,  nu interacționau nici cu educatoarea, nici cu părinții; aveau însă ocupații interesante în care absolut nimeni nu intervenea iar mediul acela contrasta puternic cu cel cu care erau obișnuiți. În comparație cu ce văzuseră în viața lor de până atunci, aceast mediu era de o frumusețe extraordinară. Pereții erau albi iar afară era un spațiu verde cu iarbă. Au fost lăsați singuri și, încet-încet, copiii au început să se concentreze asupra lucrului, iar transformarea lor a fost vizibilă.

Copiii, din timizi și sălbatici cum fuseseră înainte, au devenit sociabili și comunicativi. Aveau relații diferite între ei, li s-au dezvoltat personalitățile și, oricât de ciudat ar părea, au demonstrat o putere de înțelegere extraordinară, erau activi, plini de viață și încrezători. Erau fericiți și veseli.

De vreme ce nimeni nu se amesteca în activitățile lor și nu era nimeni să-i învețe, acești copii acționau spontan, într-un mod natural.

Iar ceea ce impresiona cel mai mult la acești copii ciudați din cartierul San Lorenzo erau manifestările lor evidente de recunoștintă. Se pare că Maria Montessori însăși era la fel de surprinsă, cum ar fi fost oricine altcineva: „Când intram în clasă, toți acești copii veneau repede să mă întâmpine și îmi spuneau bun-venit!”.

Nimeni nu-i învățase regulile bunelor maniere. Iar cel mai ciudat lucru dintre toate a fost faptul că, deși nimeni nu se preocupase de starea lor fizică, sănătatea acestor copii înflorise, de parcă cineva le-ar fi dat mâncare pe ascuns. Și de fapt așa era, numai că hrana era spirituală.

       Copiii au început să observe anumite lucruri la ei acasă: o pată pe rochia mamei, dezordinea din cameră. Le-au spus mamelor să nu mai atârne rufele la fereastră iar în loc să pună flori. Influența s-a răsfrânt și asupra caselor lor, care au început să se schimbe după o vreme.

Mai mult după șase luni de la inaugurarea “Casei Copiilor” (numele de  botez al acelei încăpere sărăcăcioase la început dar bogată cu 50 de suflete însetate de frumos), câteva dintre mame o roagă pe Maria Montessori, să-i învățe pe copii să scrie și să citească.

La început refuză această rugăminte, din cauza prejudecății că acești copii erau mult prea mici, ca vârsta, pentru așa ceva. Cu toate astea, le aduce alfabetul cu litere din glaspapir, un alt material ce se adreasează mai întîi simțurilor apoi minții. 

Nu după mult timp..... a urmat explozia scrisului.

Vestea s-a răspândit și întreaga lume a devenit interesată de fenomenul că niște copii atât de mici și pe care nu îi învățase nimeni, știau să scrie. Oamenii și-au dat seama că era vorba de un fenomen inexplicabil, pentru că, pe lângă faptul că acești copii știau să scrie, tot timpul lucrau fără ca cineva să-i silească. Copiii se comportau frumos și cu respect față de oaspeți, fără ca cineva să îi împingă de la spate să se poarte așa.

Cărui fapt i se datora minunea? Nimeni nu putea să formuleze un răspuns clar.

        Este secretul vieții însăși. Secretul se află sufletul copilului. Iar Maria Montessori a fost cucerită pentru totdeauna de această lumină.

        Așa a pornit metoda educativă Montessori,  iar toate detaliile metodei se datorează efortului de a urma copilul. Unicitatea metodei se datoreaza faptului că este contribuția copilului însuși. Probabil este prima de acest fel, construită pas cu pas doar de către copil.

O nouă cale ni s-a arătat.

        „Oricine dorește să îmi urmeze metoda trebuie să înțeleagă că nu mie trebuie să îmi aducă onoruri, ci trebuie să urmeze copilul ca pe o călăuză a sa.”(Maria Montessori, 6 ianuarie 1942)

„Maria Montessori’s speech in Rome, 1942 ” - readaptare

  • White Instagram Icon

Gradinita / Scoala Montessori „Acoperamantul Maicii Domnului” 

Contact Us

Tel: 0369 808018

E-mail: montessorimedias@yahoo.com

Adresa

P-ta Regele Ferdinand I, nr. 13, MEDIAS, jud. SIBIU